Povestea Babei

Dacă am fi platonicieni, ne-am mulţumi să contemplăm ideea de nesimţire. O conceptualizare excesivă însă, n-ar fi de folos nimănui întrucât de nesimţire ne ciocnim peste tot, pe stradă, acasă, la serviciu, mai puţin în lumea ideilor. E greu ca o vită să fie nesimţită, nesimţirea este o prerogativă a fiinţelor care dispun de uzul raţiunii, nu neapărat definitorie pentru natura umană, nici postulată de firea omenească dar frecvent intâlnită.

Omul fiind o fiinţă socială, nesimţirea se manifestă cel mai bine la nivel de societate, ar fi dacă nu inutil, cel puţin lipsit de interes să analizăm felul în care un om poate fi nesimţit cu sine însuşi.

Nesimţirea fiind un fenomen social, se structurează asemenea societăţii, ţinând seama de categorii de vârstă, de rang, de clasă, de mediu, altoindu-se cu succes la orice nivel, de la bebeluş la babă, de la slugoi la baş boier. Fiind grefată pe fiinţa umană concretă, reală, pe omul în carne şi oase evadat din caverna lui Platon, se răspândeşte asemenea unei infecţii, difuzându-se până în cele mai intime cotloane ale personalităţii, devenind cu uşurinţă o a doua natură.

Mi-am intitulat articolul intermezzo pentru a intercala intre nesimţirea structurală şi cea structurată o poveste, o întâmplare reală menită să demonstreze că nesimţirea are anumite tipare, fiind legată atât de conflictul dintre generaţii cât şi de “lupta de clasă”, categoriile sociale sau de vârstă etichetând cu drag pe cele opuse drept nesimţite.

Povestea care urmează ilustrează un conflict între generaţii în care cel care tratează pe celălalt drept nesimţit nu îşi dă seama că-şi proiectează inconştient şi gratuit propria nesimţire asupra altora. Am putea da poveştii următoare un titlu pompos şi preţios pe măsura faptelor, cum ar fi:

Nesimţirea ca proiecţie a Eului Modelator în contextul conflictului intergeneraţional

Un prieten, mergând acasă în Micălaca, urcă la Podgoria într-un tramvai aproape gol. Aproape gol zic pentru că în vagon se mai aflau o elevă şi o babă, singura care până atunci şedea pe scaun. Văzând că toate celelalte scaune sunt goale, tânăra fata îşi luă îndrăzneala de a se aşeza ceea ce stârni instanteneu mania babei care, considerând probabil “statul jos” drept una dintre prerogativele exclusive ale senectuţii începu să o împroaşte pe copilă cu cele mai viguroase invective, elogiindu-şi propria decrepitudine şi bălăcărind tinerimea needucată sub forma unui discurs moralizator de genul:

Articolul complet şi comentariile pe blogul meu de pe wordpress

http://sorinseviciu.wordpress.com/2010/09/13/nesimtirea-structurala-–-nesimtirea-structurata-intermezzo/

Analizând ridicolul exemplu al lui Don Quichote, Bergson ne oferă în cartea sa Le Rire una dintre cele mai reuşite definiţii ale bunului simţ:

“Le bon sens est l’effort d’un esprit qui s’adapte et se réadapte sans cesse, changeant d’idée quand il change d’objet. C’est une mobilité de l’intelligence qui se règle exactement sur la mobilité des choses. C’est la continuité mouvante de notre attention à la vie.”

“Bunul simţ este efortul unui spirit care se adaptează şi se readaptează fără încetare, schimbând ideea atunci când îşi schimbă obiectul. Este o mobilitate a inteligenţei care se reglează cu exactitate după mobilitatea lucrurilor.Este continuitatea mişcătoare a atenţiei faţă de viaţă”.

Scumpele noastre antinomii, care stăpânesc logica noastră aplicată, ne-ar impinge să definim nesimţurea prin contariul bunului simţ. Astfel, folosindu-ne de Bergson, am putea merge mai departe:

“C’est une inversion toute spéciale du sens commun. Elle consiste à prétendre modeler les choses sur une idée qu’on a, et non pas ses idées sur les choses. Elle consiste à voir devant soi ce à quoi l’on pense, au lieu de penser à ce qu’on voit.”

“Este o răsturnare cu totul specială a simţului comun. Ea consistă în pretenţia de a modela lucrurile după ideea pe care o ai, nu ideile după lucruri.. Ea constă în a vedea în faţa ta ceea la ce te gândeşti în loc să gândeşti ccea ce vezi.”

Bergson nu greşeşte definind astfel cele două abordări ale realului, dar am greşi noi reducând bunul simţ şi nesimţirea la o simplă atitudine a raţiunii practice faţă de real. Ele nu sunt doar manifestări tranzitorii ci pot deveni stări habituale.

Articolul complet şi comentariile pe blogul meu de pe wordpress

http://sorinseviciu.wordpress.com/2010/08/31/nesimtirea-structurala/

Am văzut în articolul precedent că modul în care a fost conceput fundamental moralei a urmat o dinamică nu tocmai pozitivă, ajungându-se astăzi la stabilirea prin consens a unor norme oricând susceptibile de schimbare, în funcţie de opţiunea majorităţii.

Absenţa unui fundament revelat sau obiectiv, poate face ca ceea ce ieri era considerat un bine, astăzi să fie etichetat drept rău, în funcţie de interesele noastre personale. Un creştin nu poate accepta această situaţie.

Articolul complet şi comentariile pe blogul meu de pe wordpress

http://sorinseviciu.wordpress.com/2010/08/24/fundamentul-moralei-2-avatarurile-unui-dialog-calinutz-–-seviciu/

Am primit un comentariu din partea lui Călinutz care surprinde foarte bine modul în care morala este percepută în zilele noastre. Deşi e un subiect înfiorător de greu de abordat în absenţa unui sistem de referinţă unic la nivel de societate, merită să zăbovim asupra lui întrucât ne confruntăm zilnic cu probleme generate de această situaţie. Citez:

“Scriam mai sus, că e important de ce sistem de referință ne folosim când definim “obiectivitatea”, convențiile. Convențiile (sociale, …) ne dau sistemul de valori. În zilele noastre, societatea “merge” foarte repede, fuge. Se schimbă vechiile conventii într-un ritm mai rapid, apar altele și așa mai departe. Probabil că și din cauza asta se atrofiază (schimbă) simțul binelui și răului. Moralitatea.”

Absolut de acord. Societatea a luat viteză, iar valorile morale sunt susceptibile a suferi mutaţii fundamentale într-un timp foarte scurt, ma refer la zece, douăzeci de ani. Sunt anumite valori care astăzi sunt considerate expresii retrograde ale fundamentalismului religios sau a rigorismului burgheziei mărunte.

Nu discut aici fenomenul din punct de vedere moral ci îl analizez ca fapt în sine, punând două întrebări legitime in acest context: de ce se transformă valorile? Si a doua: suntem conştienţi că aceste mutaţii pot constitui à la longue un pericol social?

Articolul complet şi comentariile pe blogul meu de pe wordpress

http://sorinseviciu.wordpress.com/2010/08/21/fundamentul-moralei-avatarurile-unui-dialog-calinutz-–-seviciu/

Dat fiind că Domnul Arie şi-a precizat poziţia cu privire la obiectivitatea şi cuantificabilitatea Binelui pot merge mai departe: Reproduc textul Domniei Sale:

“Nu. Nu exista nici Bine, nici Rau care sa fiinteze independent de constiinta,vointa si ratiunea umana. Declar ca sunt produsele judecatii umane si , volens nolens, trebuie sa traim cu ele. Ganditi-va: daca o actiune sau vreun obiect este catalogat ca fiind rau, el trebuie sa aiba un efect asupra altuia din care sa reiasa eticheta. Ori, in absenta fiintei umane si a implicarii ei, cine decide ce este rau si ce este bun? Inca o data, Binele si Raul nu sunt cuantificabile, ci sunt produsele propriei noastre perceptii.”

E limpede că ne referim aici mai degrabă la Ideea de Bine decât la Bine considerat din punct de vedere ontologic. Societatea contemporană nu se mai raportează, (din păcate după opinia mea, dar e adevărat că fiind preot nu pot privi lucrurile din alt unghi), la nici un sistem de metafizică iar la Revelaţie cu atât mai puţin.

Articolul complet şi comentariile pe blogul meu de pe wordpress

http://sorinseviciu.wordpress.com/2010/08/18/de-malo-despre-rau-2/

Fidelul meu cititor Arie a postat un comentariu foarte interesant provocându-mă să dezbat un subiect pe care în mod normal nu l-aş fi abordat din pricina complexităţii: problema răului. Cu permisiunea Domniei Sale voi posta comentariul în integralitatea lui, încercând cu modestele mele capacităţi să dau un răspuns acestei chestiuni.

“Fiind intr-o dispozitie de culoare gri, adopt de bunavoie pozitia avocatului diavolului. Plecand de la rationamentul arhi-cunoscut “Exista intuneric? Nu,intunericul este absenta luminii”, indraznesc sa afirm ca nu exista Bine sub forma prezentata de dvs mai sus, “neutru si supra-generic”. Daca intunericul este absenta luminii, de ce nu ar fi lumina absenta intunericului? Daca Raul reprezinta lipsa Binelui, de ce Binele nu ar reprezenta absenta Raului? De ce sa oferim intotdeauna Binelui si Luminii superioritate asupra celorlalte doua? Oferim Binelui si Luminii fiinta,oferim entitate supra-naturala chiar, aducatoare de binecuvantari uneori. Cine ne da dreptul acesta? Cu ce e mai buna Lumina decat Intunericul?

Cat despre asa numitul Rau…situatia este mai delicata. Nu vreau sa par nihilist, sau sa fac cinste pseudonimului meu, dar lumea traieste cu o perceptie medievala asupra conceptului de “diferenta intre Bine si Rau”. Atat notiunea de Bine cat si notiunea de Rau fac parte din natura noastra, a fiecaruia. In acest caz, Binele si Raul sunt supuse subiectivitatii umane.”

Avem de a face cu o retorică extrem de interesantă care insistă asupra unor termeni corelativi: lumină – întuneric, bine - rău, care se pot, zic bine, se pot defini unul în funcţie de celălalt. Dacă din punct de vedere semantic, definirea unuia prin opozabilul său este perfect legitimă, susţinându-se din punct de vedere logic, această abordare nu mi se pare grozav de fericită, cu tot respectul pentru Domnul Arie, dar ne-am angajat să polemizăm pe acestă temă.

Articolul complet şi comentariile pe blogul meu de pe wordpress

http://sorinseviciu.wordpress.com/2010/08/16/de-malo-despre-rau/

Ce veselă sâmţâre atunci când se naşte prunc! Nou născutul deschide ochii, iar lumina soarelui şi-n lipsă becurile neoanelor maternităţii îl întâmpină negreşit zicându-i : “Bine ai venit!” Fericiţii părinţi îl privesc cu ochi lăcrămoşi şi-l sorb din priviri, sunt mândri de el, sunt mândri de ei…

Ceea ce pruncul nu ştie, căci e nevârstnic, ceea ce părinţii surprinşi de fericire n-ar gândi nici de-ar fi filosofi e că gingaşul plâns al firavei fiinţe e primul strigăt al unui viitor plătitor de taxe: “Iată-mă!”

După ce am insistat atât de puţin asupra fericitului moment, haideţi să zăbovim mai mult supra unui adevăr incontestabil. Societatea se îmbogăţeşte cu un membru. Din prima clipă a vieţii pruncului se-ncheie un contract pe care nimeni nu-l conştientizează:

Articolul complet şi comentariile pe blogul meu de pe wordpress

http://sorinseviciu.wordpress.com/2010/08/13/pluralul-binelui-2/

Limba română, oricât de bogată ar fi, nu are plural pentru bine deşi are plural pentru adevăr. Binele şi adevărul, din punct de vedere metafizic sunt nişte “atribute” extrem de generale, depăşind orice categorie logică sau metafizică, fiind convertibile cu fiinţa însăşi. Ele sunt ceea ce vechii scolastici numeau “transcendentalia”, transcendentalii.

Dezvoltarea empirismului în epoca modernă a dus la colapsul metafizicii şi ca atare la o lipsă de interes faţă de tot ceea ce e strict speculativ. Dar o abordare metafizică a realităţii ne poate ajuta să rezolvăm anumite probleme de ordin semantic cu implicaţii sociale extrem de profunde, a căror implicaţii sunt evidente în tabloul societăţii româneşti contemporane.

Articolul complet şi comentariile pe blogul meu de pe wordpress

http://sorinseviciu.wordpress.com/2010/08/12/pluralul-binelui/

Regăsindu-mi unul dintre articole pe pagina de Web a filarmonicii http://www.filarmonicaarad.ro/index.php , mi-am dat seama că, de bine de rău, problemei corului i s-a găsit o rezolvare. A fost salvată filarmonica, aşijderea teatrul … iar colhozul cultural, care nu-i o speranţă pentru cultura arădeană ci un coşmar din vremea lui Aron ( Aron Pavel prim secretar PCR Arad ) , zace cu aripioarele frânte pe fundul prăfuit al cutiei Pandorei pe care nimeni nu se mai încumetă să o deschidă. Requiem for a dream sau parastas pentru un monstru mort în faşă? Astăzi nu ne mai pasă, bomboana de pe coliva avortonului lepădat printr-o înţeleaptă decizie o va pune istoria.

Articolul complet şi comentariile pe blogul meu de pe wordpress

http://sorinseviciu.wordpress.com/2010/08/06/adio-catargire-corul-filarmonicii/

Există un raport cert între genul muzical, mesajul transmis prin muzică şi modul în care acesta este receptat de către ascultători. Quidquid recipitur, modo recipientis recipitur.

Putem lua rockul drept exemplu. Rockul este expresia unui fenomen social tradusă în muzică. Doar melodia în sine, nu instigă la nimic, poate influenţa o trăire, îţi dă eventual o senzaţie de disconfort. Rockul a fost în mod indisolubil legat de mişcările sociale contestatare, anarhice, de stânga, o revoltă exprimată şi pe alte planuri decât cel muzical a tinerilor occidentali împotriva capitalismului.

Articolul complet şi comentariile pe blogul meu de pe wordpress

http://sorinseviciu.wordpress.com/2010/08/02/muzica-si-mesaj-electoral-continuare-la-de-cocalaria-manelorum/